Câteodată, situațiile extreme scot din noi ce e mai bun. Poate că, dacă nu am fi fost atât de forțați de situație să stăm în case, nu am fi simțit niciodată atât de acut dorința de a ieși și nici nu am fi apreciat atât de mult ideea de explorare. Dar așa, ne-am gândit să vă ajutăm să mai evadați din universurile voastre interioare și să călătoriți alături de noi în timp și spațiu. Așa s-a născut ideea rubricii ”Arheologia de acasă”, în cadrul căreia ne-am gândit să vă luăm cu noi pe șantierele noastre arheologice, să vă arătăm imagini din lumile descoperite de noi, să vă explicăm istoria prin incursiuni în adânc. Veți vedea că veți descoperi altfel profunzimea ei.
În acest sens, le mulțumim în mod special tuturor specialiștilor și arheologilor noștri, care au contribuit cu materiale valoroase pentru această rubrică și ne bucurăm de promptitudinea cu care au răspuns acestei provocări de a împărtăși aceste experiențe cu publicul.
Călătorie plăcută vă dorim
EPISODUL 6
HISTRIA – SECTORUL BASILICA EXTRA MUROS (I)
Partea a II-a
Așa cum am promis, continuăm ”vizita” pe șantierul arheologic de la Histria, oferindu-vă, dincolo de privirea generală din prima parte, un focus pe detalii, respectiv o descriere a monumentelor din cadrul acestui sit.
I. Basilica extra muros este unul dintre primele monumente de la Histria a cărui cercetare a început odată cu descoperirea sitului de către Vasile Pârvan în anul 1914 (Fig. 1, nr. 1; 2). Dezvelirea a continuat de-a lungul timpului în câteva campanii (1917 – arhitectul german J. Jacobs; 1955-1956 – Em. Popescu; 1961-1964 – N. Hamparţumian), ducând la descoperirea aproape exhaustivă a monumentului, precum şi la atestarea a două necropole în zonă – una anterioară basilicii (secolele IV-V p. Chr.) şi alta contemporană cu aceasta (sfârşitul secolului al V-lea – prima jumătate a secolului al VII-lea p. Chr.).
Din iniţiativa Profesorului Alexandru Suceveanu, cercetarea Basilicii extra muros a fost reluată în anul 2001, de către un colectiv constituit iniţial din Viorica Rusu-Bolindeţ (MNIT), Karl von de Lohe (Universitatea „Ludwig Maxilmilian” din München – campania 2001) şi Alexandru Bădescu (MNIR), căruia i s-a adăugat din anul 2008, Vlad-Andrei Lăzărescu (IAIAC). În cele cinci campanii derulate până în prezent (2001, 2006, 2008-2010, 2013), s-au realizat: un releveu actualizat al basilicii (2001) (Fig. 6/1), respectiv cercetări arheologice la anexa de pe latura de nord-est (2006) (Fig. 3-4) şi în zona aflată la sud de cele trei construcţii anexă ale monumentului creştin (2008-2010, 2013) (Fig. 2-4).
Astfel, s-a constatat că locuirea romană târzie (sfârşitul secolului al V-lea – prima jumătate a secolului al VII-lea p. Chr.) este prezentă atât la nord, cât şi la sud de Basilica extra muros, elementele constructive descoperite în zona aflată la sud de cele trei clădiri anexă ale monumentului creştin, spre sud, confirmând cele constatate în cercetările făcute până acum de noi la nord de basilică (2001-2012).
II. Necropolele
Totodată, s-au obţinut noi date referitoare la necropolele existente în zonă – au fost descoperite alte 23 de morminte de inhumaţie pe latura sudică a basilicii (din care au fost cercetate deocamdată 10), aparţinând în principal unei necropole anterioare basilicii (secolele IV-V p. Chr.), dar şi celei contemporane cu aceasta (sfârşitul secolului al V-lea – prima jumatate a secolului al VII-lea) (Fig. 1, 5). Prin aceste noi cercetări, numărul mormintelor cercetate în zona extra muros aparținând celor două necropole a ajuns la cca 150.
1. Necropola I
Mormintele care aparțin primei necropole, datate în secolul IV și în prima jumătate a scolului al V-lea sunt toate de inhumație și au avut moduri diferite de construcție (fig. 5):
a. Morminte în gropi simple, cu corpul defunctului amplasat direct pe pâmânt sau în sicrie de lemn (M 3/2010, fig. 6);
b. Morminte în sarcofage, cu un acoperiș realizat din țigle (M 6/10, M 10/09, M 11/09, Fig. 7-8);
c. Morminte cu nișe laterale, realizate din țigle sau din blocuri de piatră așezate lateral (M 4/08, M 14/09; Fig. 9-10);
d. Morminte de nou născuți, al căror corp a fost depus în amfore (M 20/10, Fig. 11).
Inventarul mormintelor descoperite este unul sărac, fiind constituit din câteva mărgele din sticlă, un pandantiv realizat dintr-o monedă refolosită, câteodată din ofrande din carne de vită (din care s-au păstrat oasele), câteva cuie provenite de la sicriele unde au fost înmormântați etc. De asemenea, monedele descoperite în umplutura mormintelor, toate din bronz, datează acest orizont funerar în perioada secolelor IV – a doua jumătate a secolului al V-lea p. Chr. (Fig. 14/1).
2. Necropola II
Este necropola contemporană cu perioada de existență a basilicii, mormintele fiind amplasate atât în interiorul, cât mai ales în exteriorul acesteia, spre N și S, dar și în interiorul unei curți cimiteriale, descoperită la E de monument (fig. 2, 5).
Au fost descoperite două tipuri de amenajări, aparținînd acestui orizont funerar:
a. Morminte în gropi simple, cu corpul defunctului amplasat direct pe pâmânt(M 1/08 Fig. 12),
b. Morminte în gropi simple, cu țigle amplasate la cap și la picioarele defunctului (M 2/08, Fig. 13)
Nu au fost decoperite alte materiale care să aparțină inventarului funerar al defuncților, cu excepția câtorva monede din bronz găsite în umplutura mormintelor, care datează cimitirul contemporan cu Basilica extra muros în secolul al VI-lea și prima jumătate a secolului al VII-lea p. Chr. (Fig. 14/2, 15).
Prezentarea acestor morminte, împreună cu inventarul aferent, tipologia şi încadrarea lor cronologică, precum şi analiza antropologică făcută scheletelor, reprezintă o parte însemnată a rezultatelor obţinute în cercetările arheologice întreprinse de echipa sectorului Basilica extra muros în ultimii ani. Continuarea săpăturilor arheologice în această zonă, combinate cu cele efectuate în sectorul Histria Sud de către colegul Mircea Dabîca (IAB), sperăm să aducă un plus de informaţie legată de posibilele limite dintre aria de locuire şi necropolele din zonă şi amplasamentul portului oraşului greco-roman Histria.
Informații obținute de la: Viorica Rusu-Bolindet
HISTRIA – SECTORUL BASILICA EXTRA MUROS (I)
Partea I
De data asta vom ”vizita” un șantier arheologic foarte complex, așa că vi-l vom prezenta în trei părți. Azi, în prima parte, o privire mai generală, după care, în zilele următoare, vom face focus pe detalii, insistând pe descrierea monumentelor din acest complex arheologic.
Histria reprezintă cea mai veche colonie grecească de pe teritoriul României, fondată de grecii din Milet (Asia Mică) în secolul VII a. Chr., cu o existență care se întinde pe cel puțin 1300 de ani (fig. 1). Situl arheologic, cu o suprafață protejată de cca 60 ha (fig. 2), are un farmec aparte, fiind amplasat pe malul Lacului Sinoe (golf deschis la Marea Neagră în Antichitate) (fig. 3-4) și are șansa de a nu fi suprapus de o locuire contemporană, satul actual Istria fiind amplasat la cca 7 km de așezarea antică.
De aceea, cercetarea arheologică s-a desfășurat și se desfășoară în condiții ideale pentru scoaterea la lumină a vestigiilor antice, existând mai multe sectoare de cercetare și un colectiv numeros, în care sunt implicați specialiști din mai multe instituții științifice din țară și străinătate. Conducerea șantierului arheologic aparține Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan” al Academiei Române din București, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca fiind parte a echipei de cercetare din anul 2001.
De asemenea, punerea în valoare istorico-turistică a vestigiilor descoperite și un impresionant muzeu de sit facilitează vizitarea ruinelor și a artefactelor descoperite de către publicul larg din țară și străinătate. De la descoperirea sitului arheologic de către reputatul arheolog Vasile Pârvan în anul 1914, cercetările arheologice sistematice au dus la descoperirea Zonei Sacre grecești și a cartierului civil din aceeași perioadă (fig. 2-3), aflat pe Platoul de Vest a sitului, incintele cetății care au protejat acropola și locuitorii ei de-a lungul existenței așezării (fig. 2-3), două complexe termale din perioada romană timpurie (secolele I-III p. Chr.), basilicile creștine timpurii (trei în interiorul cetății, una în zona extramurană, cu două necropole aferente) (fig. 5), o locuire romană târzie (secolele IV-VII p. Chr.) bine articulată atât în interiorul cetății romano-bizantine (cu edificii publice și locuințe private), cât și în exteriorul ei (fig. 2-4).
Sectorul Basilica extra muros
Litoralului vest pontic a aparținut provinciei Moesia Inferior până la sfârșitul stăpânirii romane (secolele I-VII p.Chr.), ceea ce a dus la instituționalizarea creștinismului pe teritoriul Scythiei Minor, după ce această religie a devenit religie de stat, ca urmare a Edictului de la Milano din anul 313 p. Chr., decretat de împăratul Constantin.
Dobrogea a reprezentat astfel o zonă de propagare a creștinismului prin episcopiile fondate, începând cu secolul IV p. Chr., ducând la creștinarea populației acesteia, la construirea de biserici și la oficializarea ritului și a ritualurilor creștine.
Histria s-a încadrat în această tendință de oficializare a creștinismului, pe sit fiind construite în secolele V-VII p. Chr patru biserici creștine timpurii.. Astfel, în în interiorul cetății romano-bizantine au fost construite: Basilica cu criptă (sau Basilica Florescu) (în zona central nord-vestică) (fig. 5, nr. 2), Basilica episcopală, cu un întreg cartier aferent acesteia – episcopium, situată aproximativ în zona centrală a cetății târzii) (fig. 3-4 ; 5, nr. 3), respectiv Basilica Pârvan (construită în zona sud-estică a cetății, cu una dintre laturi suprapunînd zidul de incintă al cetății romano-bizantine) (fig. 5, nr. 4). Singura biserică construită în zona aflată în afara zidurilor cetății romane târzii – denumită Basilica extra muros (cunoscută însă și ca “Basilica Pârvan” sau “Netzhammer”, după numele celor care au descoperit-o sau au publicat-o de-a lungul timpului) – aparținea locuitorilor Histriei care își aveau reședința în această zonă (la cca 100 m de latura V a incintei cetății), fiind deci o biserică parohială, dar în jurul căreia s-a dezvolat și o necropolă.
Informații obținute de la: VIORICA RUSU-BOLINDEŢ
EPISODUL 5
Castrul Bologa
În cadrul programului #arheologiadeacasă, am încercat să mergem dincolo de fotografii și informații obținute de la specialiștii de pe șantierele noastre, încercând să aducem vizitele voastre cât mai aproape de autenticitate. Așa am început o serie de filme direct de la fața locului.
Primul film este despre castrul roman de la Bologa, iar cel care ne este alături în acest demers este chiar cel care se ocupă de acest șantier, respectiv dr. Felix Marcu, președintele Comisiei Naționale LIMES. El ne-a vorbit despre acest castru în contextul LIMES-ului, tocmai pentru că nu poate fi descris doar ca un punct izolat, ci ca un punct strategic de pe frontiera romană din Dacia, fiind cel mai sudic punct al LIMES-ului de Nord.
Video: WE are Studio
EPISODUL 4
Șantierul arheologic MEREŞTI, „DÂMBUL PIPAŞILOR”, JUD. HARGHITA
În interiorul arcului carpatic, mai exact în Cheile Vârghișului, pe o înălţime numită de localnici ”Dâmbul Pipaşilor”, se află aşezarea dacică de la Mereşti, înconjurată dinspre nord-est de munţii cei mari ai Harghitei şi dinspre sud-est de munţii Perşani.
Aşezarea dacică cuprinde ”Dâmbul Pipaşilor”, o înălţime conică cu pantele de sud-est, sud-vest şi nord-vest ce coboară abrupt spre râul Vârghiş, iar cea de nord-est mai lin, spre Câmpul Pietrii, pe care a fost amenajat un platou (6 m x 7 m), mai multe terase de dimensiuni variate (între 24 mp şi 720 mp) şi o parte a platoului din faţa dealului terasat.
Suprafaţa așezării, ce însumează aproximativ 3 ha, a fost delimitată pe platou de un val şi un şanţ, cunoscut de localnici sub denumirea de ”Şanţul Tătarilor”, ce se întinde pe o lungime de aproximativ 330 m de la ”Dâmbul Pipaşilor” până la muntele Malul de Sus.
Săpăturile arheologice sistematice au debutat în 1986 (colectivul de cercetare iniţial: St. Ferenczi şi V. Crişan). Ele au vizat, în primul rând, dealul fortificat, atenţia specialiştilor concentrându-se pe terasa a cincea, cea mai mare dintre terase, cu o suprafaţă de aproximativ 700 mp, din care au fost cercetaţi aproximativ 190 mp.
În suprafaţa cercetată au fost înregistrate urme de locuire din epoca bronzului (cultura Wietenberg), La Ténè şi din perioada medievală (secolele VII-VIII, XI-XIII).
În aşezarea geto-dacică au fost înregistrate două niveluri de locuire compacte, intercalate de un strat uniform de cenuşă şi cărbune, datorat, cel mai probabil, unui incendiu puternic.
Pe baza situaţiei stratigrafice, a complexelor şi a materialului arheologic înregistrat, cele două niveluri de locuire din epoca La Ténè au fost datate: de la sfârşitul secolului II şi până la sfârşitul secolului I a. Chr., primul nivel, şi de la sfârşitul secolului I a. Chr. şi în secolul I p. Chr., cel de al doilea nivel.
Materialul arheologic descoperit în aşezare se află în patrimoniul Muzeului Secuiesc al Ciucului din Miercurea Ciuc şi în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. Piesele aflate în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei (însemnând cea mai mare parte a materialului descoperit în aşezare) sunt în curs de prelucrare, iar informaţiile intrate în circuitul ştiinţific (prin intermediul articolelor şi comunicărilor/conferinţelor) s-au bucurat de atenţia specialiştilor.
Informații obținute de la: dr. Paul Pupeză și Cristina Popescu.
EPISODUL 3
Șantierul arheologic Ungheni, Sit 1
În ”vizitele” pe care vi le oferim pe șantierele noastre arheologice, de data aceasta vă purtăm pe un alt tip de șantier. Dacă până acum v-am prezentat mai mult șantiere de cercetări arheologice sistematice, acum vă prezentăm unul din categoria celor preventive sau de salvare. Acestea apar în contextul unor lucrări de amenajare sau de construcții, când, în urma excavărilor, ies la suprafață diverse ”lumi”.
De exemplu, construirea Autostrăzii Transilvania a dus la identificarea pe traseu nu doar a unuia, ci a mai multor situri arheologice. Printre acestea se numără și cel de la Ungheni (Sit 1), cercetat în anul 2016. Suprafața cercetată, de aproximativ 3,2 ha, se află între localitățile Ungheni și Ogra, jud. Mureș, la sud de drumul european E60, fiind străbătută de pârâul Cerghid. Descoperirile arheologice din această zonă se încadrează din punct de vedere cronologic în epoca bronzului, epoca fierului și perioada medievală.
Din punct de vedere tehnic, cercetarea s-a realizat atât mecanizat, prin decaparea succesivă a straturilor de pământ pentru identificarea eventualelor complexe arheologice, cât și manual, prin cercetarea sistematică a complexelor arheologice.
Întreaga suprafață a fost afectată de-a lungul timpului de lucrările agricole, iar în multe zone prezența pânzei freatice a îngreunat cercetarea unor complexe, acestea fiind inundate. Pe întreaga suprafață au fost identificate 166 de complexe arheologice, majoritatea fiind gropi menajere sau gropi rituale, dar s-au găsit și urmele unor locuințe.
Singurul criteriu pentru încadrarea cronologică a acestor descoperiri îl reprezintă materialul ceramic. Din epoca bronzului au fost descoperite atât fragmente și vase ceramice fine, cât și grosiere, de culoare neagră și maroniu roșcat. Ca și forme ceramice, avem atât vase de tip sac, cât și oale și căni cu toarte supraînălțate și butoni. Unele aveau decor în relief, altele erau incizate sau cu motive geometrice. S-a remarcat prezența la un vas de culoare neagră a unor urme de vopsea albă. De asemenea, s-au descoperit obiecte de os în stare intermediară de prelucrare, precum și două fragmente de tipare .
Fragmentele de vase din epoca fierului sunt grosiere, majoritatea fiind de culori brun-roșcate, cu urme de ardere secundară. Se remarcă prezența în două gropi a unor fragmente ceramice lucrate la roată, tipice civilizației celtice. În aceeași zonă au fost descoperite câteva gropi cu material ceramic de factura dacică.
Informații obținute de la: Valentin Voișan, dr. Paul Pupeză
EPISODUL 2
Șantierul arheologic Covasna – Cetatea Zânelor
Florus spunea despre daci că ”trăiesc nedezlipiți de munți”.
Iar una dintre zonele muntoase de care dacii s-au simțit atrași a fost Cetatea Zânelor, de pe Dealul Cetății (930 m), de la periferia orașului Covasna.
Impresionantă prin amplasare, dar şi prin vestigiile din piatră păstrate, Cetatea Zânelor a inspirat de-a lungul timpului admiraţie şi teamă, de numele ei legându-se numeroase poveşti şi legende. Pe Dealul Cetății, în tradiţia locală, ar fi locuit Ileana Cosânzeana şi suratele ei, zânele, de unde şi denumirea locului. Cercetările arheologice începute la mijlocul secolului XX au făcut cunoscut numele celor mai importanți locuitori de pe Dealul Cetății. Nu a fost vorba despre zâne, ci despre daci.
De-a lungul timpului Cetatea Zânelor a atras curioși, căutători de comori, erudiți sau specialiști. Identitatea celor care au ridicat cetatea a rămas pentru multă vreme o enigmă.
Cele mai numeroase descoperiri de pe Dealul Cetății aparţin Regatului Dac, dar s-au găsit şi materiale din epoca bronzului, prima epocă a fierului sau din Evul Mediu. Cercetările arheologice în sit s-au desfășurat neîntrerupt în ultimii 20 de ani, însă cetatea nu și-a dezvăluit decât o parte din secrete.
Cea mai consistentă etapă de ocupare a Dealului Cetății este cea din perioada Regatului Dac. Prima fază de construire a cetăţii a început cândva la sfârșitul sec. II a. Chr. sau la începutul celui următor. Cetatea a cunoscut apoi mai multe refaceri. La începutul sec. II p. Chr., în contextul războaielor daco-romane, cetatea a fost distrusă.
Suprafaţa amenajată de către daci este de aproape 30.000 de m2, incluzând aici o acropolă şi şase terase (I-VI). Spațiul util pe care se putea construi acoperă 8.000 m2. Ziduri din piatră au fost ridicate la marginea teraselor, atât cu un evident scop militar, dar şi pentru a împiedica pământul să alunece. Pentru ridicarea zidurilor s-a folosit piatră locală, sumar prelucrată, lemn şi lut. În partea superioară, zidurile aveau o structură din lemn (palisadă). Astfel de ziduri puteau atinge 3-5 m înălțime. Lungimea totală a zidurilor depăşeşte 700 de m. Pe traseul zidurilor se aflau turnuri patrulatere. Astăzi, aproape în totalitate, zidurile sunt îngropate în pământ.
În interiorul zonei fortificate s-au descoperit urmele unor locuințe și ateliere. Materialele descoperite în cetate sunt numeroase şi diverse. Unele obiecte pot fi legate de activități militare, precum armele (sulițe, săgeți, cuțite) sau piesele de harnașament (pinteni, zăbale). Nu lipsesc obiectele de uz cotidian sau cele folosite în activitățile agricole sau meșteșugărești. Puținele monede descoperite sunt de origine grecească, celtică sau romană. Piesele de podoabă și accesoriile vestimentare (pandantive, mărgele, brățări, fibule) au fost realizate din materiale diverse. Vasele ceramice găsite în cetate sunt de o mare varietate tipologică şi utilitară. Modelate cu mâna sau la roata olarului, arse în culori negricioase, cenuşii sau cărămizii, acestea acoperă aproape toată gama olăriei din perioada Regatului Dac.
Recent, pe Terasa a II-a, în apropierea unui turn s-au găsit două edificii cu acoperișul susținut de trei rânduri de stâlpi din lemn. După două mii de ani, stâlpii din lemn nu s-au păstrat dar urmele lor sunt vizibile astăzi în stratul de stâncă sfărâmată aflat la fundația construcției. Funcţionalitatea edificiilor nu este pe deplin stabilită, dat fiind faptul că nu au fost în întregime conturate iar materialul care le aparţine se află în studiu. Poate fi vorba despre temple, de tipul celor cu aliniamente de coloane, dar nu poate fi exclusă și o altă funcționalitate.
Amplasarea cetăţii, suprafaţa relativ mare a teraselor, masivitatea liniilor de fortificare şi materialul arheologic descoperit indică pe Dealul Cetății existența unui important centru de putere al Regatului Dac, probabil o reşedinţă a unui conducător local.
Informații: dr. Paul Pupeză
EPISODUL 1
Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia
Când spui ”Sarmizegetusa Regia”, n-ai cum să nu simți o anumită măreție și o anumită rezonanță a puterii. Este numele capitalei dacice și, pentru arheologi, a fost primul indiciu că vestigiile de acolo au o însemnătate aparte.
Amplasată într-o zonă superbă din Munții Orăștiei, întinsă pe sute de terase, cu o arhitectură monumentală a edificiilor, cu urmele sau ”rănile” unor războaie care au marcat istoria unui Imperiu, cu tezaure imense care au născut legende și încă le nasc, cu amploarea și intensitatea locuirii ei, Sarmizegetusa Regia are alura unui „Munte Sacru” (Kōgaionon), despre care relata într-un scurt pasaj Strabon, la începutul secolului I î. Hr.
Toate acestea au înscris Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia, alături de întreg ansamblul de cetăți din Munții Orăștiei, pe lista siturilor de referință pentru antichitatea europeană (fig. 1, 2, 3,4).
Descoperite în primii ani ai secolului al XIX-lea, ruinele „orașului din munți” au început să fie cercetate sistematic sub conducerea profesorului clujean D.M.Teodorescu, în perioada interbelică. Săpăturile au fost reluate și continuate, la o scară extinsă, de Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu și Ioan Glodariu. Datorită demersurilor menționate putem să refacem acum imaginea generală a așezării, compusă din două mari cartiere civile, în care erau grupate locuințele și atelierele, din fortificație și sanctuar (fig. 5).
În cazul Sarmizegetusei Regia, vorbim despre cel mai complex ansamblu arhitectonic religios din Dacia. Campaniile arheologice recente s-au desfășurat în partea sud-vestică a sanctuarului, pe terasa a IX-a și în imediata sa vecinătate, unul dintre obiective fiind tocmai investigarea căilor de acces principale și secundare (fig.6). De ce? Pentru înțelegerea topografiei sanctuarului, documentarea căilor de acces din perimetrul său are o importanță majoră, deoarece toate drumurile duc, de fapt, spre un ”miez”, spre destinația de cea mai mare importanță.
Încă din anii ’50 au fost dezvelite porțiuni ale unui drum pavat cu lespezi de calcar, cu o lungime de peste 200 m și cu o lățime de cca. 5 m. Dalele erau dispuse sub forma a numeroase trepte puțin înalte și, din loc în loc, sub forma unor platforme. Cel mai probabil, el era folosit pentru procesiunile religioase care porneau din zona fortificației și ajungeau până în apropierea templului mare rotund și a altarului, loc în care drumul se termina printr-o piațetă. În contextul noilor cercetări au fost observate o serie de detalii cu privire la tehnica de construire, la fazele de utilizare, la posibile refaceri, respectiv la scoaterea din uz a drumului pavat (fig. 7, 8, 9).
Săpăturile desfășurate acum trei decenii pe terasa a IX-a se soldaseră cu descoperirea unei porțiuni a ramificației vestice a drumului ceremonial. Continuarea cercetărilor de atunci a dus la aflarea a două noi segmente ale aleii alcătuite din dale cu varii forme, dimensiuni și, nu în ultimul rând, din trei tipuri de roci: calcar, gresie și andezit (este pentru prima dată când este atestată o asemenea alternanță) (fig. 10, 11, 12).
Prezența unei căi de acces atât de elaborate aducea în discuție existența unei construcții către care se îndrepta, astfel că s-a impus extinderea demersului arheologic pe terasa a IX-a. Rezultatele au fost remarcabile, între ele numărându-se descoperirea unui nou templu de mari dimensiuni (planul său avea în antichitate cel puțin cinci șiruri a câte 12 baze de calcar). Totodată, au fost identificate resturile unui edificiu dintr-o fază anterioară care a sfârșit în urma unui incendiu (fig. 13, 14).
Artefactele sunt diverse, amintind aici numeroase fragmente ceramice, unelte, arme și materiale de construcție din fier, piese din bronz și din sticlă, sute de fragmente de tencuială, unele dintre ele pictate (fig. 15, 16).
Informații obținute de la Dr. Răzvan Mateescu, arheolog MNIT.
