Ieri a avut loc vernisajul expoziției ”Labirinturile Roșii”, care a continuat cu piesa de teatru ”O scurtă dramă comunistă”. Ambele acțiuni au fost, de fapt, rezultatele unui proiect amplu de educație muzeală dedicată elevilor de liceu – ”Muzeul nostru, muzeul vostru”.
Această categorie de public a fost adesea lăsată la o parte în ceea ce privește activitățile de educație muzeală. Foarte rar s-au creat ateliere sau programe special dedicate lor. De această dată, elevii de la Colegiul Național ”Gheorghe Șincai” au fost implicați într-un program pilot de cunoaștere și înțelegere a istoriei recente și, implicit, a copilăriei părinților lor. Iar rezultatele proiectului au însemnat o expoziție făcută de ei într-un spațiu adevărat de muzeu, o piesă de teatru scrisă de Victor Trosan, regizată de Patricia Naidin (doi elevi participanți la proiect) și jucată de colegii lor. 40 de elevi au participat la acest proiect, 4 profesori și coordonatorii proiectului, Sanda Man și Cristian Roman, din partea MNIT.
Expoziția poate fi vizitată până în luna decembrie. Mai jos, mesajul celui care a scris piesa de teatru, Victor Trosan, despre această experiență. Chiar dacă mesajul lui este destul de consistent, vă asigurăm că avem multe de învățat din el, mai ales despre gândirea ”tinerilor din ziua de azi”, pe care, adesea, nu-i luăm suficient de mult în seamă.”
De ce 𝙇𝙖𝙗𝙞𝙧𝙞𝙣𝙩𝙪𝙧𝙞𝙡𝙚 𝙧𝙤ș𝙞𝙞?
Oamenii au avut, încă de la începuturi , o stranie fascinație pentru acele lucruri sau fenomene care, inițial, se prezintă ca fiind inaccesibile, dar pe care, prin multă muncă și perseverență, reușesc, la final, să le obțină. Un astfel de lucru greu de obținut este ADEVĂRUL însuși. În această nouă societate digitalizată, cu informația doar la un click distanță, este tot mai dificil să-l aflăm nu pentru că toate informațiile sunt greșite și doar una corectă, ci pentru că toate par a fi la fel de corecte și la fel de greșite, cercetătorul fiind nevoit să găsească, prin labirintul informației, anevoios și plin de capcane, o cale spre revelarea lui.În cazul istoriei, lucrurile se schimbă puțin, mai ales în cazul istoriei recente, pentru că mărturia vie a celor care au trăit-o devine pentru noi, micii și marii istorici 𝙩𝙚𝙯𝙚𝙞 ai Colegiului Național Gheorghe Șincai, un fel de fir al Ariadnei. Obiectele recuperate și mărturiile străbunicilor, bunicilor sau părinților noștri ne ghidează prin labirintul roșu al perioadei comuniste, ajutându-ne să înfrângem 𝙢𝙞𝙣𝙤𝙩𝙖𝙪𝙧𝙪𝙡. Dar cine este minotaurul? Nu, minotaurul nu este Nicolae Ceaușescu și nici Ana Pauker sau Gheorghe Gheorghiu Dej! Minotaurul suntem fiecare dintre noi, când renunțăm la mijloacele gândirii critice și urmăm orice zvon care sună mai interesant decât celelalte.Omagiind tradiția umanistă, în care suntem educați încă din primii ani de școală să creștem și să ne dezvoltăm, am construit această expoziție, folosindu-ne de mijloace critice de informare și cercetare, reușind astfel să nu creăm doar o expoziție cu exponate recuperate din podurile caselor sau din pivnițe, ci și o expoziție a amintirilor, a vocilor și a inimilor care au adunat mai multă istorie decât un manual întreg, a râsetelor pe ascuns și, în final, și a noastră. Când ne-am gândit la culoarea roșie, nu ne-am gândit doar la culoarea steagului Partidului Comunist Român sau la sângele vărsat în timpul Revoluției din 1989, ci și la focul care arde în șemineu când bunica începe a desface firul poveștii și noi începem a păși în labirint…
Selectarea exponatelor și a poveștilor: Fiecare a adus de la el de acasă o mică bucățică de istorie ascunsă fie într-un clasor bogat în timbre și în pozele părinților din primii ani de școală, fie în manuale vechi sau în multe alte obiecte care, până atunci, nici nu ne-ar fi trecut prin cap că ar putea avea un loc într-o expoziție. Aici simt nevoia să mulțumesc Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei pentru că, pe lângă generosul spațiu expozițional pe care ni l-a oferit, ne-a învățat cum ziua de ieri devine istorie pentru ziua de mâine. Exponatele, însoțite de povești care de care mai interesante, sunt mici ferestre în viața de zi cu zi a unor oameni simpli care au trăit, au râs, au plâns, s-au jucat, au muncit, au iubit și au suferit în timpul regimului comunist, la fel cum facem noi acum, doar că într-o societate democratică ale cărei valori fundamentale se bazează pe respectarea drepturilor cetățenilor. Istoria e viață trăită. Istoria au scris-o bunicii bunicilor noștri, o scriu bunicii și părinții noștri, o scriem noi. S-a scris atunci când bunica, din cauza crizei alimentare, a stat cu orele la coadă pentru o pâine sau când bunicul, din cauza condițiilor grele de muncă, și-a distrus sănătatea în fabrică. În același timp, istoria este și suma visurilor părinților noștri, legate de un trai mai bun, dar și dezamăgirile postdecembriste. Istoria suntem noi, generația născută în democrație, generația care ar trebui să continue să apere democrația. Istoria este fiecare poveste și fiecare obiect din această expoziție. Istoria o scriem noi împreună cu voi, deșirând firul Ariadnei – Ariadnă care nu este o tânără din Creta, ci poveștile ale căror voci răsună printre exponate. La baza întregii practici și metodologii istorice pe care se bazează expoziția noastră se află, în fapt, recuperarea memoriei colective. Din punctul nostru de vedere, istoria orală, așa cum am menționat mai sus, ne va fi ca un fir al Ariadnei în drumul nostru anevoios prin labirint.”
Așa-i că vă schimbă un pic percepția despre ”tinerii din ziua de azi”?Haideți pe la muzeu să vedeți ce au muncit.